Despre casa bătrânească

Acum câteva zile m-a sunat vară-mea din Italia. Acolo stă de câțiva ani, împreună cu mătuși-mea și cu cele două fiice. Au ales calea Italiei, că acolo umblau câinii cu covrigi în coadă. Adevărul e că, la țară, lângă Severin, nu aveau de niciunele. Locuri de muncă nu existau în Severin pe vremea aceea și așa au ales să plece peste hotare.
Însă, cam niciodată socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Ajunși acolo au descoperit că degeaba au 900 euro salariu, dacă dau pe lună vreo 600 euro pe chirie. Plus că la început lucra doar vară-mea. Apoi după aceea și-a găsit și nepoată-mea și soțul ei de muncă. Însă tot o duc greu. Le ajung banii ca să trăiască, să iasă la o înghețată în weekend, la un film o dată pe lună, dar cam atât. Nu-ți poți pune de-o parte câte 300 euro lunar de exemplui. Ca-n câțiva ani să zici că ai făcut 10-15.000, să vii în țară. Bun, vii în țară și ce faci? Că bruma aia de bani strânsă cu greu (10 ore să stai pe zi în căldura unor sere, ca să culegi dovlecei – nu-i chiar pentru oricine) se va duce repede.

Bun, revin. M-a sunat (uite că de ziua mea n-a fost în stare să-mi dea un telefon – ca niciodată, ea fiind prima care mă suna la 12.01 să-mi zică “La mulți ani“) și-am stat nițel de vorbă. Mi-a zis c-a ajuns în țară și că sunt la Severin. Numai că stau la o prietenă în oraș. Discuția n-a decurs deloc bine, aflând că la țară, în casa bătrânească este dezastru. După ce căî băcătăria se năruise, casa a căzut și ea. Mai mult decât atât, tot ce n-au putut să fure hoții, au spart cu topoarele. Șifonierele făcute bucăți, paturile la fel.
E greu, e tare greu să vorbești despre asta. E tare greu să te simți neputincios. aș vrea să mă duc acolo, să stau acolo, să aranjez casa. Nu se poate face nimic acum. Decât dărâmat tot și pornit de la zero. Sau, păstrat un perete pe care e contorul de lumină, astfel încât să fie considerată o renovare, nu casă nouă.
old-house-cows
Asta se întâmplă când într-un loc nu stă nimeni. Când eu sunt la 400 de kilometri și nu mă pot duce acolo, iar când cei ce trebuiau să fie acolo sunt plecați la muncă prin alte țări.
PArtea bună (dacă într-un asemenea dezastru poți numi ceva bun), e că vară-mea vrea să se întoarc acasă. Zicea ea la bătrânețe. Adică peste vreo 10-15 ani. Pardon, 10-15 ani să vină să stea. Însă casă nu e/ așadar, peste câțuiva ani va trebui să se apuce să facă o nouă casă. Mai ales că și nepoată-mea vrea să stea la țară. Împreună cu soțul și cu copilul.
Mi-au zis c-au vorbit cu prietenii de la CasaNouaIasi.ro să-i ajute cu niște schițe de casă. Căci vor să facă o casă frumoasă, în care să poată sta și 3 familii, la nevoie. Oricum, întotdeauna casa a fost plină de oameni. Cel puțin în vacanțe, era plină de copii. Acum copiii s-au mărit, au copii la rândul lor, iar casa bătrânească a rămas acolo… Părăsită, singură.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *