Unele cartiere exclusiviste nu au canalizare

Am trecut zilele trecute pe la Nicolae, un vechi prieten, care şi-a cumpărat o vilă într-un cartier mai nou de la marginea Bucureştiului. Deşi unii dintre cunoscuţi îl invidiau pentru că are o casă mare şi arătoasă, cu o curte în care exista grădină şi foişor, aceştia nu ştiau partea neplăcută a faptului că locuieşte într-un cartier exclusivist: până de curând nu existase canalizare, iar de aici decurg foarte multe de dezavantaje.  De altfel, lipsesc magazinele, farmaciile, pieţele şi multe alte lucruri, de neimaginat că n-ar exista într-o ţară civilizată.

vila

Am ajuns de dimineaţă pe la 10 la Nicu. Probabil că nu-l puteam vizita niciodată, dacă nu veneam cu autoturismul, fiindcă mijloacele de transport în comun sunt inexistente. Am văzut o mulţime de vile, care de care mai luxoase, dar în aer se simţea un miros deloc îmbietor. Desigur, m-a întâmpinat Max, un câine-lup cu care mă împrietenisem încă de când stăpânul lui locuia la curte într-un alt cartier bucureştean. Acum, Max a lătrat puţin, mai mult ca să-şi facă datoria de a anunţa că e cineva la poartă.

Nicu a ieşit din casă şi mi-a deschis. Era îmbrăcat în pantaloni scurţi şi tricou deschis la culoare. Nu mă gândisem la asta şi nu dădusem drumul sistemului de climatizare din maşină, iar temperatura crescuse destul de mult. Max s-a apropiat dând din coadă, m-a mirosit, după care s-a frecat de pantalonii mei. Eu am acasă două pisici care fac acelaşi lucru, dar Max n-a dat semne că l-ar deranja acest lucru.

Maria, soţia lui Nicolae, a ieşit ţinând o tavă pe care existau nişte ceşti cu cafea, pahare şi o carafă cu apă rece. După ce m-a îmbrăţişat, s-a retras, să vadă de prunc. Aveau un copil de vreo doi ani, pe nume Ionuţ. Nicu şi cu mine ne-am adăpostit în foişor, la umbră. L-am întrebat ce se întâmplă de miroase neplăcut în întregul cartier şi m-a informat că ieri se desfundaseră nişte ţevi şi canale.

Abia atunci mi-am amintit că Nicu îmi spusese că are canalizare. Atunci râsesem de el, mie nu mi se părea nimic neobişnuit. El, în schimb, mă ironiza adesea pe tema vecinilor mei care mă deranjează mai tot timpul. Nu locuise niciodată la bloc şi îmi spusese că n-ar suporta nişte vecini ca ai mei. Ai lui, vezi bine, sunt oameni cu pielea subţire: un procuror, un parlamentar, un om de afaceri, un fotbalist în vogă şi un fost ministru, care se pregătea să meargă puţin “la răcoare”, la recomandarea DNA.

Cred că eu şi nevastă-mea suntem singurii cetăţeni normali din cartierul ăsta plin de baştani”, îmi spusese Niculae. Dar nu asta îl deranja cel mai mult, nici nu prea era el dornic de socializare, fiind mai retras de felul lui, ci faptul că trebuia să meargă cu maşina la piaţă sau ca să cumpere o pâine.

Un angajat al unuia dintre vecini îi povestise că primăvara şi toamna strada lor se transforma într-o adevărată mlaştină. Până de curând, dacă dădea o ploaie, toate străzile se umpleau de apă şi trebuia să fii încălţat cu cizme de cauciuc. Iarna aveai de muncă, nu glumă, ca să poţi ieşi din casă. Trebuia să-ţi faci pârtie, iar să pleci cu maşina era un vis aproape imposibil de îndeplinit.

Acum exista canalizare, dar  se înfunda adesea şi uneori mirosea pestilenţial. “Dacă nu aveam o firmă de salubritate serioasă, care să se ocupe de desfundare tevi, se alegea praful”, m-a informat necăjit Nicu. După ce am vizitat întreaga lui proprietate, inclusiv vila în sine, l-am mângîiat pe Ionuţ, un copil bucălat tare dulce, m-am urcat în maşină şi a plecat. Am mers încet şi m-am uitat cu atenţie în jur. Într-adevăr, nu exista niciun magazin, în afara unui restaurant cu pretenţii. Nicu nu făcuse nicio sfârâială că se mutase aici…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *